Melcul

Sunt supărat pe mine rău,
Chiar de n-a fost premeditat;
Am simțit scrâșnetul călcat
Prin iarba-naltă-n herăstrău.

Am zvâcnet surd în piept, durere
Și să privesc sub talpă am frică,
Căci știu că lumea e mai mică
Din lipsa mea de prevedere.

Stau în genunchi, mai mult m-aplec
Și-n mână prind un boț de ființă
Chircită, necerând căință...
Fusese-o casă, un suflet melc...

Și-acum am gând terorizat
De zile-ntregi, că-s un nedrept;
Doar un pretins că-s înțelept...
Călcând pe vieți, fără vreun ”dat”!
25.06.2011