Publicata de: goeteri in Oameni
Ochii își țintesc, inexpresivi, printre carouri reci de gard
Și mâinile și le întind -ai nu știu cui- mai mulți copii;
Mai mici, mai mari, cu palid chip, ca din mânjit de-un gros de fard,
Speriați privind în juru-le, ca-n curțile de pușcării.
Cer bani, puțini, pentru un suc, sau fum de vis de o țigară
Și se lovesc din când în când, disimulând o dușmănie,
Fără a crâcni, chiar dacă doare în frigul, cruntul de afară...
Până ce apare-un gardian... ”Iată, iar vine Sărăcie!”
Din când în când trec se ținând în apatie, mână-n mână,
Cupluri-femei; una matură-n halatul lung de asistentă,
Cu mersul ferm, preocupată de rolul ce-are de stăpână,
Tăcând sau ’n dialog-mister c-o mică, fină adolescentă.
Și brusc, din nevăzut apare din fundul, lungul de alee,
La brațul sigur, simulat sub haina-n plușul greu maron,
Un chip de-o zână înfiripată în începutul de femeie,
Își profilând sublim-suavul, ce-i ațintit de-un vârf de pom.
Oh, câtă frumusețe-i este, se-ncătușând într-o privire
Ce-și pierde, perindându-și-o spre-un orizont de neștiut,
Lăsând, ce inimă o vede, într-un zvâcnit de-o tresărire,
Se aninând de corp splendid, cu profil fin... Doar ce-a trecut!
Uimire doar rămâne-n urma care se șterge neînțeleasă,
Când dup-un timp, târziu, apare nesigur, parcă același cuplu...
Dar gând nu zboară acum; e cap, ce-i greu de păr ce-o apasă,
Înfipt în piept, în nemișcarea înspre pământu-i de periplu!...
Cu greu răzbate acuma finu-i, doar amintindui-se făptura,
Ce stă în spastică-ncruntare, neînțeleasă, fără voie,
Egal pășind în sacadat ritm, zdruncinându-și tot, figura,
Ca din poem de pe alt tărâm, de neuitatul Alan Poe.
Și aer parcă e-n cutremur și sol, de atât de mult nedrept
Și mintea sană-i răzvrătită, se răzbunând într-un nevrând;
De ce oare-i atâta rău, ce doare-n minte, în suflet, piept
Și Dumnezeu, de s-a născut... de ce nu s-a născut mai blând?...
01.03.2012
Data publicare: 27/02/2014 | Vizualizari: 2940