Publicata de: goeteri in Anotimpuri
Urme-adânci înfundate-n înnouratul, pudratul de puf
Peste câmpu-n scaieți rari brun-strâmbii și rupți,
Se acoperă-n treacăt de viforul plin de năduf
De-un ianuarie crud, repetat nesfârșit ani de ani tot mai scurți.
Înapoiul se pierde, se ascunde cu praf de ce-a fost;
De-alb de vată ce piaptănă-n scrâșneul rece de vânt...
Doar în față-i scăparea nentinatului, neantului frost
Așteptat să se calce cu frica de caldul din negrul mormânt.
Și ochii îngheață-n tăiș de alburii cataracte
Strânse-n pielea ce crapă-n ridate înghețuri
Cu crezul că-ntorsul privirii-napoi, în antracte
E-o sursă d-elan de sărit de arșituri de viețuri.
Și-i lung anotimpul și-i culmea și-i ultim și-i greu
Și nu mai e nimeni în jur; sunt un spate de dune
Bântuite deja de trecut, ce-l ajunge în veșnic mereu
Cu-ntrezare de-o pâclă de ceață cu negrul ce soarele-apune.
Doar urlete-ncet neauzite se sting într-un bocet
Când albul se cască-n crevasă de hău, de adânc...
Sleit de pasajul imensului câmp răsădit când și când într-un scâncet,
O sperietoare de aduceri aminte... îs doar două bețe din crâng.
Și e dus, dus, gerarul de-un nimeni aduceri aminte
Pe falsuri eresuri-credințe că-i totul etern
Și-i numai o boare de calciu-împietrit, doamne sfinte,
Sau picul de-un gând mai frugal zi de zile ce cern.
Pe câmpul albit plin de dune, cu crengi în crucișul de lemn...
29.01.2011
Data publicare: 20/04/2012 | Vizualizari: 3365