Fraţii…

Publicada por: razvan_claudiescu en Sufrimiento

Responde con otra poesía Votar!  Bookmark and Share

Afară-i toamnă şi este frig,
Şi frunzele multicolore cad din pomi,
Parcă sunt nişte fulgi de nea.
Lângă un pom înalt zăresc pe cineva,
Era o femeie măruntă de starură,
Avea părul cărunt şi foarte creţ,
Hainele sale erau groase şi negre,
Cu o sacoşă dintr-un material ciudat,
Deoarece părea un câine plouat.

Trecând agale pe lângă ea,
O privesc foarte atent,
Să nu-mi scape anume ceva,
Dar deodată-mi amintesc,
Că o mai văzusem pe aici,
Şi-n alte astfel de seri.
Mereu avea o privire absentă,
Pierdută în spaţiu şi timp,
Parcă era ciudată,
Ori era obosită.
Ceva timp mi-a luat de a-mi face curaj,
De-a mă apropia puţin de ea.
M-am apropiat. Am fost uşurat.
Am întrebat-o ceva ...
Am intrat profund în vorbă,
Secunda, minutu şi apoi ora,
Începeau puţin câte puţin să treacă,
Femeia a început de a-mi povesti,
Lucruri pe care o măcina enorm.

„ Am doi băieţi atât de frumoşi,
Parcă sunt din basme şi poveşti,
Băiatul cel mare, pruncul cel voios,
Stă departe de a nostră ţară,
Tocmai peste ocean, chiar în America.
Băiatul cel mic, cuminte ca un prinţ,
Aproape, tocmai la Constanţa.
Am stat o săptămână, două...
Cât la unul, cât la celalalt,
O noapte dulce la unul,
O noapte dulce la celălalt,
Acum am două case,
Două paturi,
Două farfurii de mâncare,
Am două perne la căpătâi.
Am doi feciori,
Am doi nepoţeii de la unul,
Şi doi de la celălalt.
Cel mare are o casă mare,
Ca de poveste,
Zarvă multă cu o droaie,
De oaspeţi de seamă mare,
Cu bogăţii ca-n basme,
Cu bucate de tot felul,
De la animale exotice,
Rare şi foarte scumpe,
În care nici un om simplu,
Nu şi-le poate permite.
Mă priveşte cu ochii limpezi,
Şi îmi spune de parcă ar porunci:
- Mănâncă, mamă ! –
Eu deodată încep a plânge,
El mă întreabă ce-am păţit ?
Nici un cuvânt nu am putut a scoate,
- Uită-te spre mine mamă,
- Ţine minte ce îţi spun,
- Eşti la mine în casă,
- Şi nu-ţi permit, mamă,
- Ca să te gândeşti la el,
- La al meu frate.
- Eu aici am de toate,
- El nu are absolut nimic,
- E sărac şi e un nimic,
- Şi un om fără valoare,
- Şi nu merită iubirea ta.
Auzind aşa ceva, am încremenit,
Nu am scos nici un cuvânt,
Cum poate spune aşa ceva ?
De fratele său de sânge.
Îl privesc exact în ochi,
Fără ai rosti vreun cuvânt,
Mă ridic de la masă,
Şacoşica mi-o iau şi plec,
Ca să mă duc la celălalt copil al meu.

E sărac ca şi-o furnică,
Casa este foarte mică,
Două cămăruţe este casa lui,
Unde stă el şi familia lui,
Cu soţia şi cei doi copii,
Iubiţii mei nepoţi,
Cuminţi şi deştepţi,
Respectoşi şi decenţi.
Ora mesei a venit,
Toţi ne-am pus a mânca,
Dar pe masă doar avea,
O bucată mică de vită,
Care am mâncat toţi,
Puţin câte puţin,
Ca să ne ajungă până a doua zi. „

Scumpă doamnă,
Povestea-i foarte tristă,
Şi de gând ce ai ?
Să mă arunc în faţa trenului,
Ca să nu-i mai văd urându-se,
Unul pe celălalt.
Asta mi-e povestea,
Şi astă îmi va fii sfârşitul.

( 2010, 25 octombrie )

Fecha de publicación 25/10/2010 | Vistas: 2531

Poesías del mismo autor

 

Agrega un comentario

Si tienes cuenta Entra aquí.

Nombre

DIRECCIÓN DE E-MAIL No será publicada en la página.

COMENTARIO



categorias

poesías nuevas



últimos comentarios

miembros nuevos

paginas interesantes