Publicata de: olly3 in Sentimente
Într-o zi, o fată tristă
Se-ntrebă nedumerită:
"-Cu ce am greșit eu, oare?"
"Cer prea mult sau mi se pare?"
Apoi Sufletul veștejit:
"-Nu vezi că sunt lovit?!"
Cu o voce înceată, îi mai zice înc-odată:
"-Ce să-ți fac, prințesa mea?"
"mă-mparți cu toată lumea..."
Inima cam ironistă:
"-Taci Suflete și rezistă!"
Îi șoptește rușinată, cum o făcea și altădată:
"-Eu am atâtea petice..."
"...cred că sunt sintetice"
Fata se-ntristă mai tare
Și-și mai pune o-ntrebare:
"-Oare mă mai iubește?"
Era-ndrăgostită orbește.
Creierul se enervă
Era-ntr-o luptă crâncenă
Inima distrusă tare
Iar Sufletul fără scăpare
"-Noi plecăm, Stăpâna noastră!"
"-Te lăsăm cu Speranța Falsă!"
Morala acesetei poezii
Reiese din rânduri clare și vii
"Nu-ți mai crea propria minciună
Ca-i să te crezi și-o iei de bună"
Inima de ți-o asculți
Ai s-ajungi să muți și munți
Pentru omul ce-l iubești
Ai s-ajungi să te rănești
Sufletul ți-l vei păta,
cu regrete, fata mea.
Creierul te va scuza,
dar până când, feblețea mea?
Ai s-ajungi un corp pustiu
C-ai vândut totul cât era viu...
Data publicare: 31/03/2021 | Vizualizari: 1527 | 1 vot