Decont

Îmi fac decont de ruperi
dintr-o memorie uitată,
călătorind cu gândul în tavan
cu ochii ficși, uscați
din când în când,
în rest au licărul de neavând
figurile de tați
ce-au părăsit copii -taman
când școala nu e terminată-...
ce veșnic vor trăi cu întreruperi.

Îmi sunt și colegii
sau prea mulți prieteni,
ori simpli cunoscuți de-un leat,
ce nu-i zăresc pe străzi
deși cu dor îi caut!?...
Este ca-n meciul cu balonul aut,
când nu e nimeni să-l arunce înspre corzi
și-alergători pe-o ață totul au lăsat
în cursa doar de dus sub ceteni...
din dat c-un zar și n-au trișat, oh, blegii...

Și-ncă se duc, se pare c-au chemare
de schimbat de... țară
și-acum pleacă ușor
-că-i doar democrație-...
dar nefast le pleacă și copii,
indiferent mai tineri sau maturi de-ar fi...
se duce-o seminție
din care-s sigur parte și-am să mor
la fel așa-n nepusă masă, într-o doară...
căci tot remarc nu se răspunde la-ntrebare...

Deja e-un rău imens, de gol,
că tot mai greu mă regăsesc,
mă caut printre alții ca și mine
-și nu-i chiar dacă mă tot uit în jur
și-mi caut dialog... nu un oarecare
c-așa sunt eu; ce nu cunosc, mă doare
și încă nu-mi vreau tur
c-am încă ceva sacru-n vine
și-o groază de istorii să le povestesc-...
îmi joc propria piesă tot mai greu, n-am parteneri de rol...

Aș putea da-neștire nume
poate-n ”attach” la câteva imagini
-din cele ce cu siguranță-ncurc-...
ca-ntotdeauna n-am dat importanță
la ce nu mi-e profund util...
aproape o rușine, eu plecatul în exil,
în loc să mă fi străduit, nu-n aroganță
de trecător așa prin viață, doar să mă descurc...
Sunt vinovat fără de margini,
poate de-aia-ncet, încet rămân singur pe lume...
25.02.2011